Stabs-căpitanul Ruso Blanco. Istoria şi reflecţiile unui ofițer în exil. Serghei Gordienko

Чтение книги онлайн.

СКАЧАТЬ style="font-size:15px;">      Are dreptate. Ar fi cel puțin straniu să aștepți de la un imigrant rus să cunoască limba spaniolă. Raspund, cum este:

      Am învățat pe navă.

      Așa repede ai învățat?

      Ceva mai repede decât franceza, germana și engleza.

      Ofițerul continua să mă privească cu privirea de sticlă.

      Stanislav Istomin … mi-a pronunțat cu greu numele, Ofițer al armatei Imperiale? a trecut la limba germană.

      Iavoli, – răspund deasemena în germană.

      Cu ce scop în Argentina?

      Imigrez.

      A-ți pierdut războiul la voi? A-ți luptat rău?

      Am tăcut. Are dreptate. Ofițerul a lovit de câteva ori cu documentele de palmă.

      O să verificăm! Până atunci o să stați în cameră.

      Păcat. Ieșirea era atât de aproape.

      O zi în cameră, bagajul e confiscat. Dimineața discut cu același ofițer.

      Sunteți liber. Iată documentele Dumenavoastră și permisul pentru ședere temporară. Aranjați-vă. Încercați să Vă adresați la consulatul rus. Cred că Vă Vor ajuta.

      Cu primul autobus de ocazie merg la consulat. Interesant, oare și aici a ajuns puterea Sovietică. Dacă consulatul e sovietic, atunci va trebui să caut ajutor în alt loc.

      Dar consulatul s-a dovedit a fi Imperialist. Consulul m-a întâlnit oficial, cu un interes vădit față de persoana mea.

      Bine drăguțule, arătați documentele, Vă Vom lua la evidență. Frontul german, Armata de Voluntari, generalul Vranghel… Vreți să locuiți în Argentina?

      Dacă e posibil.

      Atunci lăsați-mi mie documentele și dosarul militar. O să îl traducem în spaniolă cu apostila consulatului. Aceasta o să vă fie de folos la primirea dreptului de reședință permanentă.

      Desigur. Mulțumesc.

      Aveți unde să vă opriți? Înțeleg. Cu părere de rău, consulatul nu dispune de locuințe libere. O să vă ofer o recomandare pentru societatea de caritate izraeliteană. O să Vă găsească ceva pentru început. E într-al 5-lea cartier al orașului.

      Domnule Ptașnikov, am protestat eu, -nu ar fi mai bine să mă trimiteți în Palestina?

      Stai liniștit, drăguțule. Acolo îi ajută pe mulți. Prezintă-te ca de al lor…

      M-am prezentat la Dumneavoastră ca de-al nostru.

      Păi da, dar posibilitățile noastre sunt foarte reduse. Doar știți și singur, noi reprezentăm un stat, care nu mai există. Nu avem finanțare. Totul se mai menține doar din inerție, totul va dispărea, imediat ce Sovetele vor trimite încoace consulul lor.

      Foarte rezonabil. Dar să plec la societatea propusă totuna nu vroiam.

      Pe aici este pe undeva vre-o biserică rusească?

      Este. Acolo vreți să căutați adăpost? Păi iată, adresa – strada Brazili, apartamentul 315. În partea veche a orașului. Adresați-vă la starețul Constantin. Lui îi plac vrangheliții.

      Am luat din nou transportul și am plecat pe adresa indicată. Aș fi vrut în drum să admir orașul, dar ultima frază a lui Ptashnikov î-mi revenea insistent în memorie – ”lui îi plac vrangheliții”. Se părea starețul îi iubește, dar consulului nu îi plac. Fie, o să mă clarific mai apoi.

      Catedrala Sfânta Treime se găsea chiar în centrul orașului în cel mai vizibil loc. Se contopea cu cerul senin argentinian, străluceau de departe crucile aurite și stelele celor cinci cupole sinilii, de parcă era o pictură a icoanei lui Rubliov, ”Sfânta Treime”. Pereții netezi, galbeni cu chenarele maronii ale ferestrelor, mozaica venețiană pe fronton, sculptura de paitră albă și gardul de piatră – se asemăna ideal cu o biserică moscovită din veacul al optsprezecelea. Din ușile deschise se auzea basul diaconului și cântecul horului:

      Binecuvântată Domnia Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, de acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Domnului să ne rugăm. Doamne miluiește … Pentru orașul acesta, pentru alte orașe, țări cu credință Domnului să ne rugăm. Doamne miluiește.

      În aceiași clipă în suflet mi s-a născut o dorința să rămân aici. Trebuie să pun o lumânare pentru că am ajuns cu bine. Î-mi scot chipiul și intru în biserică. Deodată m-a lovit în nări mirosul lumânărilor bisericești și al tămâiei. Inspir cu tot pieptul, încet, până mi se umplu plămânii și î-mi țin răsuflarea ca să simt cât mai mult acest miros binecuvântat. Cumpăr lumânări, le pun pentru că am ajuns cu bine, î-mi fac semnul crucii, sărut icoana. Î-mi prind rând la ispovedanie.

      A-ți venit de curând? mă întreabă preotul.

      Aseară. Din Europa. Sunteți starețul Constantin?

      Da, fiule.

      Mă ajutați să mă aranjez?

      După slujba în biserică o să fie servit ceaiul în școala parohială. Acolo vom discuta, a răspuns preotul și a invitat la ispovedanie următorul.

      Îi pup mâna, mă depărtez, privind atent prin părți. Văd că are o atitudine de simpatie față de mine și privește în urma mea lung cu ochi triști. Am aflat că și fiii lui au făcut serviciul militar în cavaleria de gardă. După ce s-a gândit puțin, a înțeles situația, mea foarte tristă și mi-a propus să trăiesc un timp în biblioteca bisericească.

      Locuința mea temporară s-a dovedit a fi destul de spațioasă cu două ferestre care dădeau spre ograda interioară. Din depozitul minuscul mi-a fost adus un pat și o saltea vechișoară. Rămas singur, stau pe pat, mă uit la stelajul de cărți, legăturile de ziare, masa de lângă fereastră… Singurătate totală și pace. O altă țară, un alt continent, alți oameni, altă limbă, altă viață… Trebuie cumva să mă stabilesc.

      În următoarele săptămâni de viață la biserică, în special îl ajutam pe preotul Constantin la gospodăria bisericească, pentru ai mulțumi măcar cât de puțin pentru locuință și hrană: Reparam mobila, măturam mica ogradă bisericească, făceam ordine la școala parohială și bibliotecă. În zilele de sâmbătă și duminică ajutam la liturghie și luam prânzul în familia preotului. Printre cărțile bibliotecii am găsit și un manual de limbă spaniolă, vechi și voluminos, de care m-am apucat imediat și îl citeam tot timpul liber iar înainte de culcare răsfoiam legăturiele de ziare argentiniene și imigraționale. Am înțeles că făceam parte din cel de-al treilea val de imigranți din Russia. Primii încoace au venit evreii la sfârșitul secolului trecut. Acum lor le aparțineau restaurantele, dughenile, atelierile meșteșugărești și frizeriile de pe cele mai aglomerate străzi a Buenos-Aerusului.

      În octombrie 1887 comunitatea ortodoxă din localitate compusă din greci, serbi și arabi creștini s-au adresat către Împăratul Rus Alexandr al III-lea cu cerere despre deschiderea unei biserici ortodoxe în Buenos Aires. СКАЧАТЬ