Dispărută fără urme. Блейк Пирс

Чтение книги онлайн.

СКАЧАТЬ său de sprijin în vremuri grele. Îi era nespus de dor de ea.

      „E mort, Riley,” spuse el, cu cel mai încrezător aer pe care și-l putu aduna. „Nu te mai poate răni.”

      Riley dădu din cap.

      „Nu ai de unde să știi.”

      „Sigur că știu,” răspunse el. „I-au găsit corpul după explozie.”

      „Nu l-au putut identifica,” spuse ea.

      „Știi că el era.”

      Plecă fața și își ascunse lacrimile cu o mână. Bill îi strânse mâna cealaltă peste masă.

      „Ăsta e un caz nou,” spuse el. „Nu are nimic de-a face cu ce ți s-a întâmplat ție.”

      Riley dădu din cap.

      „Nu contează.”

      Încet, plângând, ridică brațul și îi înmână documentul, ferindu-și privirea.

      „Îmi pare rău,” spuse ea, uitându-se în jos, ținându-l cu mâna tremurândă. „Cred că ar trebui să pleci,” adăugă ea.

      Bill, consternat, întristat, întinse mână și luă înapoi documentul. În vecii vecilor nu s-ar fi așteptat la un asemenea deznodământ.

      Bill rămase pe loc o clipă, luptându-se împotriva propriilor lacrimi. Într-un final, îi mângâie ușor mâna, se ridică de la masă, și își croi drumul înapoi prin casă. April stătea în continuare în sufragerie, cu ochii închiși, dând din cap pe muzică.

      *

      Riley rămase plângând singură la masa de picnic după ce Bill plecă.

      Credeam că eram bine, se gândi ea.

      Chiar îți dorise să fie bine, pentru Bill. Și chiar credea că ar fi putut duce totul până la capăt. Să stea în bucătărie, vorbind despre banalități fusese în regulă. Apoi ieșiseră afară și când văzuse documentul, crezuse din nou că va fi bine. Chiar mai mult decât bine. Începuse să intre în joc. Vechea poftă pentru meserie se reaprinse, voia să se întoarcă pe teren. Împărțea pe categorii, desigur, gândindu-se la crimele aproape identice, ca un puzzle de rezolvat, aproape abstract, un joc intelectual. Și asta era în regulă. Terapeutul îi spusese că va fi nevoită să o facă dacă spera să se mai întoarcă vreodată la lucru.

      Iar atunci, din cine știe ce motiv, puzzle-ul intelectual deveni ceea ce era cu adevărat – o tragedie umană hidoasă în care două femei nevinovate muriseră în chinurile unor dureri și terori de nemăsurat. Și deodată se întrebă: Oare a fost la fel de rău pentru ele cum a fost pentru mine?

      Întregul corp fu inundat de panică și teamă. Și stânjeneală, rușine. Bill era partenerul și prietenul ei cel mai bun. Îi datora atât de mult. Îi fusese alături în timpul ultimelor săptămâni când nimeni altcineva nu ar fi făcut-o. Nu ar fi supraviețuit în spital fără el. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca el să o vadă limitată la o stare de neajutorare.

      O auzi pe April țipând din pragul ușii cu plasă din spate.

      „Mama, tre’ să mâncăm acum sau o să întârzii.”

      Simți nevoia să țipe înapoi, „Pregătește-ți singură micul dejun!”

      Dar nu o făcu. Luptele cu April o epuizaseră de mult. Renunțase să se mai bată.

      Se ridică de la masă și intră înapoi în bucătărie. Desprinse un prosop de hârtie de pe rolă și îl folosi ca să-și șteargă lacrimile și să-și sufle nasul, apoi se pregăti de gătit. Încercă să-și reamintească de cuvintele terapeutului: Chiar și sarcinile de rutină vor cere mult efort conștient, cel puțin o vreme. Trebui să se mulțumească să facă lucrurile pas cu pas.

      Întâi se scot ingredientele din frigider – cartonul de ouă, pachetul de bacon, untiera, borcanul cu gem, pentru că lui April îi plăcea gemul chiar dacă ei nu. Și continuă așa până ce întinse șase felii de bacon într-o tigaie pe aragaz, și aprinse focul de sub tigaie.

      Se clătină pe spate la apariția flăcării galben-albastre. Închise ochii și toate amintirile o năvăliră.

      Riley era întinsă într-un spațiu auxiliar, sub o casă, într-o cușcă improvizată. Singura lumină pe care o văzuse venea de la torța cu propan. În restul timpului fusese complet în întuneric. Podeaua spațiului auxiliar era de pământ. Dușumeaua de deasupra ei era atât de lăsată că abia putea să stea pe vine.

      Întunericul era deplin, chiar și atunci când deschidea ușa mică și se târa în spațiul auxiliar cu ea. Nu îl putea vedea, dar îl putea auzi respirând și grohăind. Descuia cușca și o deschidea violent și se băga înăuntru.

      Și apoi aprindea torța. Putea să-i vadă fața crudă și urâtă în lumina ei. O tachina cu o farfurie de mâncare râncedă. Dacă se întindea după farfurie, lansa flacăra spre ea. Nu putea mânca fără să fie arsă...

      Deschise ochii. Imaginile nu mai erau atât de vii cu ochii deschiși, dar nu putea opri cursul amintirilor. Continuă să pregătească micul dejun mașinal, adrenalina galopându-i prin corp. Tocmai ce punea masa când vocea fiicei sale țipă din nou.

      „Mamă, cât mai durează?”

      Tresări și farfuria îi alunecă din mână, căzu pe podea și se sparse.

      „Ce s-a întâmplat?” țipă April, apărând lângă ea.

      „Nimic,” spuse Riley.

      Curăță mizeria și cum ea și April se așezară să mănânce împreună, ostilitatea mută se făcu simțită ca de obicei. Riley voia să rupă cercul vicios, să ajungă la April, să îi spună, April, sunt eu, mama ta și te iubesc. Dar încercase de atâtea ori și nu făcuse decât să înrăutățească situația. Fiica ei o detesta, și nu înțelegea de ce – nici cum să-i pună capăt.

      „Ce o să faci azi?” o întrebă pe April.

      „Ce crezi?” sări April. „Mă duc la școală.”

      „Voiam să zic după,” spuse Riley, păstrându-și tonul calm, plin de compasiune. „Sunt mama ta. Vreau să știu. E normal.”

      „Nu e nimic normal în viața noastră.”

      Mâncară în liniște pentru câteva clipe.

      „Nu-mi spui nimic niciodată,” spuse Riley.

      „Nici tu.”

      Asta încheie orice speranță de a mai conversa vreodată.

      Așa e, se gândi cu amărăciune Riley. Era mai adevărat decât credea April. Riley nu îi povestise niciodată despre СКАЧАТЬ