Dispărută fără urme. Блейк Пирс

Чтение книги онлайн.

СКАЧАТЬ ea și o luă în brațe și îl strânse și ea, ușor, la rândul ei. În papucii de casă era ceva mai mică decât el. Devenise foarte slabă, prea slabă, și îngrijorarea lui se adânci.

      Se așeză la masă în fața ei și o studie. Avea părul curat, dar nu era pieptănat și părea că ar fi purtat papucii aceia de zile întregi. Fața îi era sfrijită, prea palidă, și mult, mult mai bătrână ca ultima dată când o văzuse acum cinci săptămâni. Arăta de parcă ar fi trecut prin focurile iadului. Chiar trecuse. Încercă să nu se gândească la ce îi făcuse ultimul criminal.

      Își întoarse privirea, și stătură amândoi într-o liniște adâncă. Bill fusese atât de sigur că va ști ce să-i spună ca să o înveselească, să o stimuleze; însă cum stătea acolo, se simți consumat de tristețea ei, și își pierdu toate cuvintele. Voia să o vadă mai viguroasă, așa cum era înainte.

      Ascunse rapid pe jos, lângă scaunul său, plicul cu documentele referitoare la noul caz de crimă. Acum nu mai era sigur dacă să i-l arate sau nu. Începea să fie din ce în ce mai convins că greșise ducându-se acolo. Era limpede, avea nevoie de mai mult timp. De fapt, văzând-o așa aici, se îndoia, pentru prima dată, că vechea sa parteneră se va mai întoarce vreodată.

      „Cafea?” întrebă ea. Îi putea simți stânjeneala.

      Dădu din cap. Era clar fragilă. Când o vizitase la spital și chiar și după ce se întorsese acasă, se îngrijorase pentru ea. Se întrebase dacă va mai reuși vreodată să-și revină după spaima și durerea pe care le îndurase, din abisurile îndelungatelor tenebre.

      Nu îi semăna deloc; păruse invincibilă cu toate celelalte cazuri. Ceva era diferit la acest ultim caz, acest ultim criminal. Bill putea înțelege: bărbatul fusese cel mai sucit psihopat pe care îl întâlnise vreodată – iar asta însemna mult.

      În timp ce o studia, îi trecu prin minte altceva. Chiar își arăta vârsta. Avea patruzeci de ani, aceeași vârstă ca și el, dar când era în activitate, însuflețită și implicată, arătase întotdeauna cu câțiva ani mai tânără. Fire gri începură să apară în părul ei negru. Ei bine, și părul lui se albea.

      Riley își strigă fata, „April!”

      Niciun răspuns. Riley o strigă pe nume de câteva ori, de fiecare dată mai tare, până când în sfârșit răspunse.

      „Ce?” April răspunse din sufragerie, cu o voce profund enervată.

      „La ce oră ai școală azi?”

      „Știi la ce oră.”

      „Spune-mi, ok?”

      „Opt jumate.”

      Riley se încruntă și păru supărată pe ea însăși. Se uită la Bill.

      „A picat la engleză. A chiulit de la prea multe ore. Încerc să o ajut să iasă din belea.”

      Bill dădu din cap, înțelegând prea bine. Viața în agenție punea prea multă presiune pe ei toți, iar familiile lor resimțeau cel mai puternic efectele negative.

      „Îmi pare rău,” spuse el.

      Riley ridică din umeri.

      „Are paisprezece ani. Mă detestă.”

      „Asta nu e bine.”

      „Uram pe toată lumea când aveam paisprezece ani,” răspunse ea. „Tu nu?”

      Bill nu răspunse. Era greu să și-o imagineze pe Riley detestând pe toată lumea.

      „Așteaptă să ajungă băieții tăi la vârsta asta,” spuse Riley. „Câți ani au acum? Uit mereu.”

      „Opt și zece,” răspunse Bill, apoi zâmbi. „La cum merg lucrurile cu Maggie, nu știu nici măcar dacă o să mai fiu în viața lor când vor avea vârsta lui April.”

      Riley înclină capul și se uită îngrijorată la el. Îi lipsise acea privire afectuoasă.

      „Așa de rău?” spuse ea.

      Se uită în altă parte, vrând să nu se gândească la asta.

      Amândoi tăcură pentru o clipă.

      „Ce-ai ascuns acolo pe jos?” întrebă ea.

      Bill aruncă o privire în jos apoi înapoi în sus și zâmbi; chiar și în starea de față, nu-i scăpa nimic.

      „Nu ascund nimic,” spuse Bill, ridicând plicul și punându-l pe masă. „Doar ceva despre care aș vrea să discut cu tine.”

      Riley zâmbi larg. Era evident că știa foarte bine de ce venise de fapt să o vadă.

      „Arată-mi,” spuse ea, apoi adăugă, aruncând o privire neliniștită spre April, „Vino, hai să ieșim în spate. Nu vreau să vadă.”

      Riley își scoase papucii și păși desculță în grădină înaintea lui Bill. Se așezară la o masă de picnic din lemn, roasă de vreme, care fusese acolo dinainte ca Riley să se mute în casă, iar Bill privi în jur curtea mică și singurul ei copac. Erau păduri de toate părțile. Asta îl făcu să uite că era măcar în apropierea unui oraș.

      Prea izolat, se gândi el.

      Nu i se păruse niciodată un loc potrivit pentru Riley. Micuța casă în stil fermier era la douăzeci și cinci de kilometri în afara orașului, dărăpănată și foarte mediocră. Accesul se făcea dintr-un drum secundar, cu nimic altceva în jur în afară de păduri și pășuni. Nu că ar fi crezut vreodată că viața în suburbie i se potrivea. Îi era greu să și-o imagineze în cercul petrecerilor de cocktail. Cel puțin, putea totuși să conducă până în Fredericksburg și de acolo să ia trenul companiei Amtrak până în Quantico când se întorcea la serviciu. Când încă mai putea lucra.

      „Arată-mi ce ai,” spuse ea.

      Etală rapoartele și fotografiile pe masă.

      „Ții minte cazul Daggett?” întrebă el. „Ai avut dreptate. Criminalul nu terminase.”

      Bill văzu cum Riley făcu ochii mari în timp ce se uită în amănunt peste poze. O tăcere lungă se așternu în timp ce studia intens documentele, și Bill se întrebă dacă nu cumva de asta avea nevoie ca să se întoarcă – sau dacă asta o va da înapoi.

      „Deci ce crezi?” întrebă el într-un sfârșit.

      Din nou tăcere. Nu își dezlipi nici acum ochii de pe documente.

      În cele din urmă, își ridică privirea, iar atunci Bill fu șocat văzându-i ochii înlăcrimați. Nu o mai văzuse plângând până atunci, nici măcar în cele mai dure situații, nas în nas cu un cadavru. Asta nu era cu siguranță Riley pe care o cunoștea el. Criminalul ăla îi făcuse СКАЧАТЬ