Contele Meu Pentru Totdeauna. Dawn Brower

Чтение книги онлайн.

      CAPITOLUL 1

       După zece ani...

      Hannah se trezi speriată. Inima îi bătea rapid. Ceva nu era în regulă... Se uită prin cameră cu atenție. Nimic nu era nelalocul lui, din câte observa. Așternuturile erau încâlcite în jurul picioarelor ei. Le împinse și se ridică din pat. Scârțâitul podelei se auzi ca un ecou pe hol, indicând că era cineva în apropiere.

      - Cine-i acolo? strigă.

      Ușa dormitorului ei se deschise brusc și se trânti cu zgomot de perete. Un corp mare acoperi intrarea. Respirația lui Hannah deveni mai rapidă și își putea auzi inima bătând cu putere. Se uită prin cameră după o armă. Nimic nu părea util. Avea să fie ucisă sau mai rău... O carte mare era așezată pe o măsuță din apropiere. Cu mișcări rapide, o apucă și o îndreptă spre cel care urma să o atace. El gemu când îl lovi cu cartea în cap și căzu pe podea.

      - La naiba, Hannah, spuse bărbatul. Am știut întotdeauna că dependența ta infernală de cărți va omorî un om nevinovat, dar nu m-aș fi gândit niciodată că eu voi fi acela.

      - John? întrebă ea confuză. Ce cauți în camera mea?

      - Camera ta? întrebă râzând. Este casa mea acum. Nimic din ea nu-ți aparține.

      Asta tot nu-i dădea dreptul să intre în camera ei. Sau îi dădea? Of, la naiba, probabil că da. De ce au lăsat-o părinții ei singură, pe seama unui asemenea nenorocit? Morțile lor au lăsat mai multe goluri în viața ei. Cel puțin, el nu era tutorele ei realmente. Avocatul i-a acordat ei moștenirea și a aprobat banii la care avea acces până la vârsta de 30 de ani. Încă patru ani și putea să-l dea afară pe verișorul ei.

      Ar fi făcut moarte de om pentru o lumânare, să vadă mai bine în întuneric. John Witt, verișorul ei și noul viconte Redding, s-a gândit că nu ar fi economic. Îi spusese că nu va cheltui bani pentru lucruri care nu îi sunt necesare. Întreținerea lui Hannah era deja prea scumpă și i-a cerut mai mulți bani avocatului, pentru a o hrăni. Avocatul a răspuns printr-o scrisoare riguroasă, calculând exact cât ar fi trebuit să coste întreținerea lui Hannah. John nu era prea fericit și se răzbuna pe ea în toate modurile posibile. De aici și lipsa lumânării... Hannah traversă încăperea și trase draperiile, pentru a lăsa lumina lunii să pătrundă prin ferestre. Constată cu surprindere că soarele începuse deja să răsară. John o trezise la răsărit.

      Se întoarse spre el și ridică bărbia.

      - Ai vrut să-mi spui ceva important încât m-ai trezit atât de devreme?

      - Da, spuse el scărpinându-se în cap. Azi este ultima zi când vei mai locui în casa mea. Fă-ți bagajele și pleacă până la prânz.

      Hannah rămase cu gura deschisă. Cum îndrăznea...

      - Dar avocatul ți-a dat deja alocația mea pentru acest semestru. Cum voi trăi?

      - Nu mă interesează, nu mai ești problema mea, din fericire. Să nu te mai găsesc aici când mă întorc sau o să regreți.

      Ce bărbat groaznic, groaznic - îl ura atât de mult. De ce nu a putut moșteni un bărbat decent titlul tatălui ei? Nu prea avea de ales și nu avea idee unde să meargă. Alocația nu avea să-i ajungă mult timp și mai avea încă trei luni până când avocatul urma să-i elibereze mai multe fonduri. Tot ce avea era în camera ei de la conacul Redding. Toate lucrurile de valoare îi fuseseră luate atunci când John a preluat custodia. Măcar nu avea niciun drept asupra bijuteriilor sau hainelor ei. Putea să vândă câteva dacă ar fi avut nevoie.

      - Regret doar că avem același sânge, spuse Hannah printre dinți. Ești un ticălos și mă bucur că nu va mai trebui să te văd vreodată.

      - Târfă! strigă el, lovind-o peste față. Pentru asta vreau să pleci înainte să luăm micul dejun. Nu mai irosesc mâncare pentru cineva ca tine.

      John surâse disprețuitor.

      - Lumea nu are nevoie de piese de decor savante. Nu mă mir că nu ți-ai găsit un bărbat.

      Se întoarse pe călcâie și ieși din cameră. Hannah își șterse gura cu mâna tremurândă. O picătură de sânge îi rămase pe degete. Ce făcuse? Gura ei o băgase din nou în probleme. Timpul era crucial, iar al ei se scurgea rapid. Scoase o valiză și își adună lucrurile în ea. Își împătură rochiile, cămășile și lenjeria. Avea trei rochii de zi și una de seară. Nu participa foarte des la baluri - nimeni nu o mai invita. Bijuteriile și lucrurile mai mici rămăseseră la sfârșit. Lăsă una dintre rochiile de zi afară pentru a o îmbrăca. Ultimul lucru pe care îl adăugă în valiză era o miniatură a părinților ei și un pachet cu scrisori. Acestea erau cele mai prețioase lucruri ale ei.

      Hannah își împleti părul într-o coadă lungă pe spate. Nu mai avea timp să-l aranjeze cum trebuia. Era suficient până când se gândea unde să meargă. Se îmbrăcă rapid și apoi își împinse bagajul până la scări. Cum se va descurca să-l scoată în afara casei? Se uită în jos la scări și își mușcă buza de jos. I se părea imposibil.

      - Domnișoară Hannah! auzi o voce profundă. Ce faceți?

      Hannah se întoarse și văzu ochii blânzi ai majordomului. Foarte mulți dintre angajați demisionaseră sau fuseseră concediați de John. Singurul servitor dintre cei vechi care rămăsese era Grimly.

      - Noul viconte nu mai vrea să audă de mine. Am primit ordine să plec.

      - Neno...

      Fața lui se încruntă și spuse ceva pe sub mustață. Hannah știa că era mai bine să nu-l întrebe ce.

      - Unde veți merge?

      Ea ridică din umeri.

      - Încă încerc să-mi dau seama cum să cobor valiza singură pe scări.

      - Mă ocup eu de asta. Lăsați-mă să vă chem și o trăsură.

      Hannah îi zâmbi.

      - Lui John nu o să-i placă asta. Ți-ai putea pierde locul de muncă pentru că nu i-ai respectat ordinele.

      Nu voia să fie responsabilă pentru concedierea lui Grimly. Bărbatul nu avea unde să plece și servitorii nu erau angajați СКАЧАТЬ