Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna.
Filosof de-as fi – simtirea-mi ar fi vecinic la aman!
In prelegeri populare idealele le apar
Si junimei generoase, domnisoarele ce scapar
Le arat ca lumea vis e – un vis sarbad – de motan.
Sau ca popa colo-n templul, inchinat fiintei care
Dupa chip s-asemanare a creat matescul neam,
As striga: o motanime! motanime! Vai… Haram
De-al tau suflet motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte
Ce destinul motanimei il desfasura-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul s-a lui duhuri – liliecii?
Anathema sit! – Va scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara?
O motani fara de suflet! – La zgariet el v-a dat ghiara
Si la tors v-a dat mustete – vreti sa-l pipaiti cu laba?
Ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina!
Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat.
De-as putea sa dorm incalea. – Somn, a gandului odina,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e tot una:
De-oi petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna,
Ori de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – saracie!
INGER SI DEMON
Noaptea-n Doma intristata, prin lumini ingalbenite
A facliilor de ceara care ard langa altare -
Pe cand bolta-n fundul Domei sta intunecoasa, mare,
Nepatrunsa de-ochii rosii de pe mucuri ostenite,
In biserica pustie, langa arcul in parete,
Genuncheata sta pe trepte o copila ca un inger;
Pe-a altarului icoana, in de raze rosii frangeri,
Palida si mohorata Maica Domnlui se vede.
O faclie e infipta intr-un stalp de piatra sura;
Lucii picaturi de smoala la pamant cad sfaraind
Si cununi de flori uscate fasaiesc amirosind
S-a copilei rugaciune tainic sopotit murm?ra.
Cufundat in intuneric, lang-o cruce marmurita,
Intr-o umbra neagra, deasa, ca un demon El vegheaza,
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asaza.
Ochii cufundati in capu-i, fruntea trista si-ncretita.
Si barbia lui s-apasa de al pietrei umar rece,
Parul sau negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb;
Abia candela cea trista cu reflectul ei roz-alb
Bland o raza mai arunca ce peste-a lui fata trece.
Ea un inger ce se roaga – El un demon ce viseaza;
Ea o inima de aur – El un suflet apostat;
El in umbra lui fatala, sta-ndaratnic rezemat -
La picioarele Madonei, trista, sfanta, Ea vegheaza.
Pe un mur inalt si rece de o marmura curata,
Alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina,
Se rasfrange ca-n oglinda a copilei umbra plina -
Umbra ei, ce ca si dansa sta in ruga-ngenuncheata.
Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta marire,
Cu de marmur-alba fata si cu manile de ceara,
Val – o negura diafana mestecata-n stele; clara
E privirea-ti inocenta sub a genelor umbrire;
Ce-ti lipseste sa fii inger – aripi lungi si constelate.
Dar ce vad: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se intinde?
Doua umbre de aripe ce se misca tremurande,
Doua aripe de umbra catre ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea – este ingeru-i de paza;
Langa marmura cea alba vad fiinta-i aeriana.
Peste viata-i inocenta, viata lui cea santa plana,
Langa dansa el se roaga, langa ea ingenuncheaza.
Dar de-i umbra ei aceea – atunci Ea un inger este,
Insa aripele-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfintiti de-a omenirii rugaciuni indelungate
Vad aripele-i diafane si de dansele dau veste.
Te iubesc! – era sa strige demonul in a lui noapte,
Dara umbra-naripata a lui buze le inmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinaciune el genunchii-si incovoaie
Si asculta dus din lume a ei dulci si timizi soapte.
Ea? – O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, inger, rege si femeie;
El rascoala in popoare a distrugerii scanteie
Si in inimi pustiite samana gandiri rebele.
Despartiti de-a vietii valuri, intre el si intre dansa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, – un popor,
Cateodat? – desi arare – se-ntalnesc, si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe in dorinta lor aprinsa.
Ochii ei cei mari, albastri, de blandete dulci si moi,
Ce adanc patrund in ochii lui cei negri furtunosi!
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros -
Se iubesc… Si ce departe sunt deolalta amandoi!
A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si in mana-i insceptrata mana ei ingusta, mica.
Dara nu – mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima in pieptu-i, mana ei trasa-ndarat.
In a sufletului taina, ea iubea. Clar si incet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.
Ea-l vedea miscand poporul cu idei reci, indraznete;
Ce puternic e – gandi ea, cu-amoroasa dulce spaima;
El prezentul il rascoala cu-a gandirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.
El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara
In stindardul ros si fruntea-i aspra-adanca, incretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.
Pe СКАЧАТЬ