Ndura. Fiul Pădurii.. Javier Salazar Calle

Чтение книги онлайн.

СКАЧАТЬ și m-am ascuns repede în desiș. M-au găsit, gol și nepregătit. Urmau să mă omoare sigur, să mă ucidă fără milă, să mă sacrifice ca pe un josnic animal. Nu vroiam să mor, nu aș fi putut să-i derutez?, nu meritam puțină liniște?, nu suferisem destul cu furnicile? M-au chinuit încă o dată imaginile cu Juan împușcat de rebeli, corpul lipsit de viață al lui Alex așezat pe scaun în avion după accident cu sânge pe frunte. M-am imaginat sângerând din cauza găurilor produse de împușcăturile rebelilor, căzut la pământ la baza unui copac mare, ei râzând și eu în agonie. Durerea... Am căutat cu privirea printre frunzele copacilor și până la urmă am descoperit de unde venea zgomotul: o maimuță de vreo cincizeci de centimetrii înălțime, cu coada la fel de lungă, fața albăstruie, pe ambele părți între ochi și ureche o dungă de păr închis la culoare, o dungă transversală deschisă la culoare pe ochi, mare parte a corpului maro gălbui și gâtul, pieptul și abdomenul albe¹¹. Poate nu era dat să mor în acea zi. Puțin câte puțin au apărut mai multe și s-au adunat cinci, sărind din creangă în creangă și scoțând țipete ascuțite. Probabil se jucau sau ceva de genul, se cățărau pe o creangă și o fluturau cu energie în timp ce țipau. Poate erau în perioada împerechierii, nu știam, dar spectacolul era grandios. Inima-mi a început puțin câte puțin să bată normal. Ultimul lucru care l-am văzut a fost pe una din maimuțe luând ceva de pe jos care din depărtare mi se părea o scolopendră și mâncând-o.

       Pe celălalt țărm al râului a apărut altă maimuță cu o formă asemănătoare dar cu alte culori. Aceasta avea fața neagră, perciuni și barbă albă care se extindea pe piept și o parte din brațe. Culoarea ei era mai negricioasă și avea o pată triunghiulară roșie spre portocaliu pe spinare. Era mai mare decât celălalte și mult mai robustă¹². A băut puțină apă ajutându-se cu mâinile și a dispărut. Am stat puțin privind cum se jucau și săreau. Era o experiență unică pe care nu credeam că aș putea să o trăiesc vreodată. Mi-am amintit din nou de cei doi prieteni ai mei morți și de cât s-ar bucura să vadă și ei asta, mai ales veselul Alex, mereu curios în toate privințele. Acum cu cine urma să vorbesc despre momentele acestea, cu cine urma să le împart? Nu era nimeni care să le trăiască alături de mine, care să le înțeleagă. Nu!, nu trebuia să mă gândesc la așa ceva, nu mă ajuta să merg mai departe și acum trebuia să adun cât mai multă energie posibilă pentru a supraviețui. Singurul meu objectiv era să ies din pădurea asta nenorocită. Să scap din infernul ăsta verde.

       Mi-am dat papucii jos, i-am stors puțin de apă și i-am agățat de vârful unor ramuri pentru a se usca. După care am luat sticla de apă și am căutat un loc unde apa curgea mai rapid pentru a o umple. Citisem undeva că era mai rău să o folosești pe cea dintr-un loc cu apă stătătoare pentru că era mai probabil să nu fie curată sau să aibă vreun gândac. Bineînțeles, puteam să-mi fi amintit înainte să beau. Continua să mă mănânce tot corpul, deși mai puțin decât înainte. Simțeam junghiuri în coapsă și, când m-am uitat să văd dacă am vreo lovitură, am văzut o lipitoare lipită de piciorul meu pentru a-mi bea sângele. Era ca un fel de melc, poate mai subțire. La început m-am speriat, apoi am reacționat și m-am gândit cum să o îndepărtez. Dacă îmi aduceam aminte bine, lipitorile se dădeau jos arzându-le. Am scos bricheta și i-am dat cu flacăra până s-a ghemuit. Am profitat de moment și am dezlipit-o cu briceagul. În locul ei aveam acum o pată roșie, o picătură de sânge se scurgea pe margine. Am ars vârful briceagului cu bricheta și mi-am cauterizat cu grijă rana. Habar nu aveam dacă lipitorile puteau să infecteze rana pe care o făceau sau nu și preferam să nu mă risc. M-a durut atât de tare încât a trebuit să fac mari eforturi pentru a nu țipa din toate puterile. Mi-am examinat tot corpul în căutarea alteia, dar aceea era singura. Acum aveam pe picior gravată la foc forma vârfului de la briceag. Urma să mi se formeze o bășică urâtă. Poate nu ar fi trebuit să fac așa o prostie.

       Lenea a pus stăpânire pe corpul meu și m-am decis să-mi iau dimineața liberă. Atâtea emoții una după alta oboseau; eram distrus și îmi simțeam corpul foarte greu. Am căutat un loc cu umbră și, când m-am uscat, m-am îmbrăcat și tricoul din rucsac pe care îl cumpărasem ca amintire din Namibia, l-am folosit pentru a-mi acoperi capul și fața, ca să evit multitudinea de insecte enervante care acopereau țărmul. Înainte să mă întind, am observat un arbust aproape de mine. Văzusem mulți ca acesta, cu fructe frumoase de culoarea carminului, cu mici semințe albăstrui¹³. Oare aș putea să mănânc așa ceva? Am strivit câteva furnici confuze pe care nu reușisem să le scutur de pe haine. Am închis ochii și m-am lăsat purtat de o stare de somnolență, oboseală, iar căldura și umiditatea se așterneau cu greutate asupra mușchilor și voinței.

       O împușcătură, după care o rafală a unei arme automatice, mai multe împușcături. M-am ridicat dintr-o săritură. Se auzeau pe celălalt țărm al râului, deși din depărtare. Acum chiar că nu era imaginația mea, urmau să mă găsească în orice moment. Brusc am conștientizat din nou că situția în care mă aflam nu-mi permitea să mă relaxez; a nu avea toate simțurile într-o alertă permanentă însemna o pieire sigură.

       Am strâns repede toate lucrurile, am băgat tricoul în rucsac, mi-am pus șosetele și papucii și am luat bățul. Mai erau încă ude, dar în acel moment nu aveam timp să observ acele detalii. Am decis că cel mai bun drum pentru a ajunge undeva era să continui pe albia râului, dar totuși mi se părea foarte periculos să merg pe marginea râului, așa că am intrat în pădure din nou pentru a încerca să trec neobservat printre frunziș și să merg patru sau cinci metrii în paralel cu râul. Era o lume închisă în care, privind în orice direcție, nu găseai altceva decât un zid verde fără de nepătruns și fără ieșire. Vedeam cel mult trei sau patru metrii în fața mea. Curând am lăsat râul în urmă și, din nou, eram pe un drum spre nicăieri.

       Am mers într-un ritm câteodată mai repede și altădată mai încet toată după-amiaza cu puține momente de odihnă. Doar cele necesare pentru a-mi recăpăta respirația și a încerca să ascult dacă se mai aud din nou împușcături. A trebuit să suport sunetul permanent al pașilor mei asemănător cu cel produs când calci într-o baltă și sporadici cârcei la gamba piciorului. Frunzișului se îndesa din când în când, cufundând în umbră unele locuri. Erau țânțari pe peste tot care mă hărțuiau într-o luptă fără sfârșit. Câteodată îmi aminteau de avioanele kamikaze japoneze din Al Doilea Război Mondial, care se aruncau asupra țintei fără să le pese de propriile vieți. Țânțari erau la fel; se aruncau asupra corpului meu încontinuu fără să-i intereseze prăbușirile provocate de loviturile mâinilor folosite pe post de apărare aeriană. Unii erau atât de mari încât păreau mai degrabă bombardieri uriași decât avioane de vânătoare. Simpla lor prezență producea teamă inamicului. Când vedeam că se apropie mă încordam imediat, pregătit să-i evit. Mereu era unul căruia îi era foame și aveam nenumărate înțepături pe brațe și pe picioare, în locurile în care hainele nu îmi acopereau corpul. Câteva erau chiar peste înțepătruile produse de furnici când m-am trezit. Era o luptă pierdută înainte să înceapă, o luptă banală, zadarnică, inutilă, pentru că ei nu se sfârșeau și eu eram din ce în ce mai obosit. Mă deranjau atât de tare încât am decis să-mi acopăr părțile descoperite cu pământ umed, formând o barieră de nepătruns pentru ei. Acea idee fugară m-a salvat. Era incomod să mă mișc, mai ales când se usca, dar mai rele erau atacurile continue. Datorită acestui truc am putut uita pentru o vreme de insectele implacabile și, chiar dacă nu am ieșit victorios, am câștigat un moment de răgaz. În plus, am obținut surprinzătorul efect de a nu mai avea mâncărimi în locurile pe unde trecuseră furnicile. În sfârșit puțin noroc.

       Nu încetam să observ totul în jurul meu, aveam permanenta impresie că cineva mă urmărește, că eram din ce în ce mai încolțit într-o pădure fără limite. Mi se СКАЧАТЬ