Dacă ar fi știut. Блейк Пирс

Чтение книги онлайн.

СКАЧАТЬ spuse el.

      Kate se întoarse spre el și observase că arăta obosit și extrem de trist.

      - Știu, spuse ea. Am venit să vă fiu aproape. Lucrurile păreau destul de încărcate în sufragerie atunci când am intrat, așa că m-am hotărât să vă ajut cu spălatul vaselor.

      Acesta încuviință din cap, arătând ca și cum era pe punctul să ațipească acolo.

      - Unul dintre prietenii noștri a spus că a văzut o femeie intrând în urmă cu câteva minute. Mă bucur că ești tu, Kate.

      Kate a văzut în spatele lui o altă persoană venind spre bucătărie, care arăta la fel de obosită și de distrusă. Ochii lui Deb Meade erau umflați și roșii de plâns. Părul îi era tot zăpăcit, iar când se uită la Kate, încercând să zâmbească, părea că întreaga față urmează să îi cedeze.

      Kate a pus deoparte vasul pe care-l spăla, își șterse rapid mâinile cu un prosop de lângă chiuvetă și merse lângă prietena ei. Lui Kate nu-i prea plăceau atingerile fizice, dar știa când o îmbrățișare era necesară. Se aștepta ca Deb să înceapă să plângă în timpul îmbrățișării, dar nimic nu se întâmplă.

      „Probabil că a plâns suficient deja”, se gândi Kate.

      - Am auzit veștile abia azi-dimineață, spuse Kate. Îmi pare rău, Deb. Îmi pare rău pentru amândoi, spuse ea, uitându-se spre Jim.

      Jim a dat din cap, în semn de apreciere, privind mai apoi de-a lungul holului. Când observase că nimeni altcineva nu se ascundea acolo, ascultă murmurul ușor al musafirilor lor aflați încă în sufragerie și, în timp ce Deb dădea drumul îmbrățișării, se apropie de Kate.

      - Kate, trebuie să te întrebăm ceva, spuse Jim aproape șoptind.

      - Și te rog, spuse Deb, luându-i mâna. Lasă-ne să spunem tot ce avem de spus înainte să ne dai un răspuns. Kate simți un mic tremur în strânsoarea lui Deb, care i-a frânt puțin inima.

      - Sigur, spuse Kate. Ochii lor stăruitori și greutatea totală a tristeții lor atârna deasupra capului ei precum o nicovală care urma să pice în orice moment.

      - Poliția nu are nici cea mai mică idee cine a comis fapta, spuse Deb. Dintr-o dată, epuizarea ei se transformă în ceva care arăta mai degrabă a furie. În baza unor lucruri pe care le-am spus și a unor mesaje pe care le-au găsit în telefonul Juliei, poliția l-a reținut de îndată pe fostul ei iubit. Dar l-au reținut pentru mai puțin de trei ore, iar mai apoi l-au lăsat să plece. Pur și simplu. Dar Kate...Știu că a el a făcut-o. Trebuie să fie el.

      Kate văzuse această abordare de multe ori în cariera ei de agent. Familiile îndurerate doreau să se facă dreptate de îndată. Logica nu mai exista pentru ei, își doreau doar o investigație rapidă pentru a se simți ca și cum își răzbună persoanele pierdute. Și dacă această investigație nu dădea rezultate rapide, familia îndurerată blama FBI-ul pentru incompetență.

      - Deb...dacă l-au eliberat atât de repede, trebuie să fi existat dovezi foarte puternice. La urma urmei...cât timp a trecut de când au fost împreună?

      - Treisprezece ani. Dar el a tot încercat să ia legătura cu ea timp de ani de zile, chiar și după ce s-a căsătorit. La un moment dat, a fost nevoită să obțină un ordin de interdicție.

      - Totuși...poliția trebuie să aibă un alibi bun pentru el, altfel nu l-ar fi putut elibera atât de repede.

      - Ei bine, dacă există unul, mie nu vor să îmi zică nimic despre asta, spuse Deb.

      - Deb...uite, spuse Kate, mângâindu-i ușor mâna lui Deb. Totul este foarte proaspăt. Ai răbdare câteva zile și vei începe să gândești rațional. Am văzut situația asta de o sută de ori.

      Deb dădu din cap.

      - Sunt sigură de asta, Kate. Au fost împreună timp de trei ani și niciodată nu am avut încredere în el. Suntem destul de siguri că a lovit-o de cel puțin două ori, dar Julie nu a recunoscut niciodată. Era temperamental. Chiar și el ar recunoaște asta.

      - Sunt sigură că poliția e...

      - Acesta este favorul de care avem nevoie, o întrerupse Deb. Vreau ca tu să verifici. Vreau să te implici în acest caz.

      - Deb, m-am pensionat. Știi asta.

      - Știu. Dar știu și cât de mult îți lipsește. Kate...omul care mi-a ucis fiica a avut parte doar de o mică sperietură și de puțin timp petrecut în camera de interogatoriu. Și acum stătea confortabil acasă, în timp ce eu trebuie să planific înmormântarea fiicei mele. Nu este corect, Kate. Vei verifica, te rog? Știu că nu o poți face în mod oficial, dar...orice poți face este mai bine decât nimic. Aș aprecia enorm.

      Ochii lui Deb emanau atât de multă suferință. Fiecare părticică din ea îi spunea să se abțină, să nu îi dea speranțe false lui Deb. Dar, în același timp, Deb avea dreptate. Îi lipsea serviciul. Și chiar dacă tot ce va putea face vor fi doar niște simple apeluri telefonice către Poliția din Richmond, sau către foștii ei colegi de la Birou, însemna totuși ceva.

      Ar fi cu siguranță mai bine decât să se gândească obsesiv la fosta ei carieră și să meargă de una singură la poligon.

      - Iată ce pot face, spuse Kate. Când m-am pensionat, mi-am pierdut toată influența. Desigur, din când în când lumea încă mă mai sună să îmi ceară părerea, dar nu mai am nicio autoritate. Mai mult decât atât, acest caz ar fi complet în afara jurisdicției mele, chiar dacă aș fi lucrat încă. Dar îmi voi suna câteva dintre vechile contacte și mă voi asigura că dovezile pe care le-au găsit pentru a-l elibera sunt puternice. Ca să fiu sinceră, Deb, asta e tot ce pot face.

      Puteai citi de îndată recunoștința atât pe fața lui Deb, cât și pe fața lui Jim. Deb o îmbrățișă din nou și, de data aceasta, începuse să plângă.

      - Îți mulțumesc.

      - Nicio problemă, spuse Kate. Dar nu pot să promit nimic.

      - Știm, spuse Jim. Dar cel puțin acum știm că cineva competent are grijă de noi.

      Kate nu se simțea confortabilă cu ideea că ei o priveau ca pe o persoană din interior care era dispusă să îi ajute și nu îi plăcea nici că ei presupuneau că poliția nu are grijă de ei. Din nou, știa că era vorba doar despre durerea lor și cum aceasta îi orbea în căutarea răspunsurilor. Așadar, pentru moment, a trecut cu vederea.

      Se gândi la cât de obosită a fost în perioada care a precedat sfârșitului carierei ei - și nu era o oboseală fizică, ci era secătuită emoțional. Și-a iubit întotdeauna slujba, dar erau atât de dese situațiile în care rezolva un caz și se gândea: „Doamne, m-am săturat de rahatul ăsta...”

      Se întâmplase din ce în ce mai des în ultimii ani.

      Dar acum nu era vorba despre ea.

      Își îmbrățisă prietena, uimită de faptul că indiferent cât de mult se chinuie oamenii să își lase trecutul în urmă, fie că era vorba de СКАЧАТЬ