Povestea porcului. Ion Creangă

Чтение книги онлайн.

      Ion Creangă

      Povestea porcului

      Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toare aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!

      În una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului:

      – Doamne, moşnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!

      – Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?

      – Aşa este, moşnege, văd bine; dar, până la una, la alta, ştii ce-am gândit eu astă-noapte?

      – Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune.

      – Ia, mâine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întâi şi-ntâi, dar a fi om, da’ şarpe, da’, în sfârşit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putea, şi acela să fie copilul nostru.

      Moşneagul, sătul şi el de-atâta singurătate şi dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineaţă, îşi ia traista în băţ şi face cum i-a zis baba… Porneşte el şi se duce tot înainte pe nişte ponoare, până ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc.

      Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dânsul spre casă.

      – Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc babei mele o mângâiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta.

      Şi cum ajunge-acasă, zice:

      – Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat şi frumuşel de nu se mai poate. Îţi seamănă ţie, ruptă bucăţică! Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!

      – Moşnege, moşnege! zise baba, nu râde, că şi aceasta-i făptura lui Dumnezeu; ca şi noi… Ba poate… şi mai nevinovat, sărmanul!

      Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheieturile, îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; şi cu tărâţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzând cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.

      Într-una din zile, moşneagul voieşte a merge la târg să mai cumpere câte ceva.

      – Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul!

      – Bine, măi babă. Dar în gândul său: "Da’ mânca-l-ar brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai înăduşi cu dânsul. De-am avea pâine şi sare pentru noi, da’ nu să-l mai îndop şi pe dânsul cu bunătăţi… Când m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş lua câmpii!"

      În sfârşit, moşneagul se duce la târg, târguieşte el ce are de târguit şi, când vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna:

      – Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la târg?

      – Ce să ştiu, măi babă? Ia, nu prea bune veşti: împăratul vrea să-şi mărite fata.

      – Şi asta-i veste rea, moşnege?, D-apoi îngăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numai atâta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vârful capului. Şi când ţi-oi spune până la sfârşit, cred că ţi s-a încrâncena şi ţie carnea pe tine.

      – Da’ de ce, moşnege? Vai de mine!

      – D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia şi până la curţile împărăteşti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi taie capul. Şi cică până acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi, cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; şi împăratul, după cum s-a hotărât, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!

      – Of! moşnege, of! boala împăraţilor e ca sănătatea noastră! Numai despre feţii de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducând mamele lor pentru dânşii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi şi nu-l duce capul, ca pe alţii… la atâtea iznoave.

      – Bune-s şi acestea, măi babă; da’ bună ar fi şi aceea când ar avea cineva un fecior care să facă podul şi să ia pe fata împăratului, că ştiu c-ar încăleca pe nevoie şi, Doamne! mare slavă ar mai dobândi în lume!

      Când vorbeau bătrânii, purcelul şedea în culcuş, într-un cotlon sub vatră, cu râtul în sus şi, uitându-se ţintă în ochii lor, asculta ce spun ei şi numai pufnea din când în când. Şi cum sfătuiau bătrânii, ei înde ei, despre acestea, numai iaca se aude sub vatră: "Tată şi mamă! eu îl fac". Baba atunci a ameţit de bucurie, moşneagul însă, gândind că-i Ucigă-l crucea, s-a speriat şi, uimit, se uita prin bordei în toate părţile, să vadă de unde a ieşit acel glas; dar, nevăzând pe nime, şi-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat:

      – Tată, nu te înfricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul.

      Moşneagul atunci zise îngăimat:

      – D’apoi ai să-l poţi face, dragul tatei?

      – Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai du-te şi vesteşte împăratului ce-am spus eu!

      Baba, atunci, venindu-şi în sine, sărută băiatul şi-i zise:

      – Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie, şi pe noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi fără nici un sprijin!

      – Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind şi СКАЧАТЬ