Ndura. Fiul Pădurii.. Javier Salazar Calle

Чтение книги онлайн.

СКАЧАТЬ de acea liniște! atunci când singura incertitudine era petrecerea timpului liber după-amiaza când ieșeam de la muncă. Ce absurde mi se par acum preocupările mele de dinainte: ipoteca, salariul, cearta cu un prieten, mâncarea care nu îmi plăcea, meciul de fotbal!... mai ales mâncarea...

       Este clar că nevoia de a supraviețui îi schimbă viziunea asupra vieții oricui. Cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat. Ce fac atât de departe de casă, muribund, la marginea pădurii tropicale din Africa Centrală? Cum am ajuns în această situație înspăimântătoare și aparent lipsită de speranță? Care este originea acestei întâmplări?

       Analizez circumstanțele întunecate care m-au adus la un pas de moarte, la intrarea pe autostrada care duce undeva mai departe de viață, la probabila dispariție a poveștii mele din cartea vieții...

ZIUA 1

      DESPRE CUM A ÎNCEPUT ACEASTĂ ULUITOARE POVESTE

       M-am uitat la ceas. Avionul cu care trebuia să ne întoarcem în Spania urma să decolze în două ore. Alex și Juan împreună cu mine eram deja în zona magazinelor din aeroportul Windhoek, cheltuind ultimile monede locale care ne mai rămăseseră și, în trecere, cumpărând cadoul care mereu se lasă la urmă. Deja mâncasem și mai rămăsese plimbarea prin magazine. Eu am cumpărat pentru tatăl meu un briceag cu mâner din lemn pe care era sculptat numele țării Namibia și pentru ceilalți tot felul de figuri de animale fin sculptate în lemn. Mai exact, Elenei, iubita mea, i-am cumpărat o frumoasă girafă sculptată manual într-un sat tipic din savana africană. Alex și-a cumpărat o sarbacană și multe săgeți, zicând că o să le folosească pentru a juca un darț mai variat cu un aer mai atractiv, mai tribal să zicem. Timp de o oră am rătăcit prin împrejurimi, bucurându-ne de ultimile momente în acea țară atât de exotică pentru noi. Până când ne-au chemat pentru îmbarcare. Cum eu deja facturasem bagajul, ne-am îndreptat direct spre poarta indicată și curând eram așezați pe locurile noastre din avion, un model vechi cvadrimotor cu elice. Se sfârșea aventura noastră de 15 zile prin safari într-un SUV. Chiar dacă urma să ne fie dor de aceste tărâmuri, ne doream să facem un duș cu apă caldă și să servim o masă decentă, în stil spaniol. Oricum, în momentul acela, ne părea rău că plecăm deoarece ne anunțaseră că în câteva zile urma să aibă loc una dintre cele mai uimitoare eclipse de soare din ultimele decenii și că din zona Africii, unde ne aflam noi, se putea admira cel mai bine.

       Eu eram cel mai dinamic și cel mai aventuros dintre noi trei și, până la urmă, reușisem să-i conving să vină cu mine; una era să ai spirit aventuros, dar să mergi singur era o nebunie. La început erau reticenți în a abandona planurile lor de o vacanță relaxantă în nordul Italiei pentru un, în principiu, incomod safari într-un loc cu temperaturi de peste patruzeci de grade toată ziua și fără niciun adăpost cu umbră. După ce au trăit experiența nu le părea rău deloc, din contră, ar fi repetat-o fără să se gândească de două ori. Mașinăria urma să ne ducă mai mult de o mie de kilometrii spre nord până la un alt aeroport internațional, unde aveam legătură cu modernele și confortabilele companii de linii aeriene europene care ne-ar fi dus acasă.

       După decolarea avionului, ne-am ocupat timpul privind fotografiile din timpul călătoriei făcute cu aparatul digital al lui Alex. Am găsit o fotografie foarte comică în care apărea Alex și Juan fugind îngroziți și un gnu supărat în fundal pregătit să fie încălecat. În timp ce ei, printre râsete și amintiri, terminau de văzut pozele, eu m-am cufundat în gânduri privind pe fereastră, urmărind cum trec norii în jurul nostru. Îmi dădea un sentiment plăcut gândul de a mă întoarce acasă după o aventură nemaipomenită într-o țară incredibilă, cu prietenii mei cei mai buni, pe care îi cunoșteam din școala generală. M-am simțit ca și cum aș fi făcut parte dintr-un reportaj de pe National Geographic, din acela care îmi plăcea atât de mult să văd la televizor în timp ce mâncam. Un safari într-un 4x4 pe urmele uneia dintre cele mai mari migrații de gnus, fotografiind turmele de elefanți sau privind faimoșii lei de la câțiva metrii distanță, în mijlocul sălbaticei savane africane. Văzusem lupte între hipopotami, crocodili în așteptarea prăzii, hiene dornice de leșuri, vulturi zburând în jurul unui cadavru, câteva reptile ciudate și tot felul de insecte. Am stat în corturi în mijlocul pustietății, am cinat la lumina focului sub un cer senin plin de stele... o experiență minunată. Mai ales priveliștea parcului național Etosha.

       Jos, spre deosebire de ceea ce am văzut până acum, totul era o imensă pată verde, treceam peste zona ecuadorului. Jungla acoperea tot. Un frunziș verde fără sfârșit. Ceva asemănător ar fi scopul următoarei noastre călătorii, o aventură cu barca pe râul Amazon, cu opriri pentru a ne bucura de extraordinarele forme de viață ale locului. Văzusem imensitatea unei savane defrișate și acum îmi doream să văd grandoarea unei mări de vegetație plină de viață. Să-mi fac drum cu maceta prin pădurea aproape de netrecut, să învăț cum să găsesc hrană, să cunosc triburi uitate de civilizație, să văd animale exotice și plante... în fine, toate aceste aventuri urmau să aibă loc anul viitor dacă reușeam să-i conving pe prietenii mei din nou; și dacă nu, nordul Italiei nu era o idee rea.

       Un sunet puternic ca o explozie, urmat de o mișcare bruscă a avionului m-a făcut să mă trezesc la realitate. Aparatul a început să se rostogolească în aer ca și când aș fi fost într-un vârtej. M-am trezit pe jos în mijlocul culoarului peste o doamnă. M-am ridicat cum am putut și m-am întors la locul meu, încercând să nu cad din nou. Răsunau țipete de panică din toate părțile. Era o confuzie totală.

      – Foc, foc, au lovit aripa! a țipat cineva care stătea în partea cealaltă a avionului.

      – În dreapta! a indicat alt pasager.

       La început nu mi-am dat seama despre ce vorbea, dar când am privit pe geamul din partea lui am zărit un fum dens care făcea să pară că e noapte în acea parte a avionului, o noapte tragică. Avionul se mișca din ce în ce mai brusc. Câteva persoane au început să țipe. În difuzoare s-a auzit vocea tremurândă și aproape de neînțeles a pilotul spunându-ne că gherilelor din Congo, zonă peste care tocmai zburam, ne-au lovit cu o rachetă și urma să aterizăm de urgență. O femeie a suferit o criză de isterie iar doi însoțitorii de zbor împreună cu un om care s-a oferit să ajute au trebuit să o așeze și să o țină nemișcată. Ne-am ocupat locurile repede toți trei, ne-am pus centura de siguranță și ne-am așezat în poziția indicată de stewardesă la urcarea în avion: capul pe genunchi și cu privirea spre neliniștitoarea podea de metal. Eram îngroziți. În timp ce stăteam în acea poziție incomodă, mi-am adus aminte de știrile despre acești rebeli, care se finanțau datorită controlului asupra unor mine de diamante din țară sau datorită mult prețuitul coltan, un mineral care conține un metal indispensabil în fabricarea cartelelor telefonice, microcipurilor sau componentelor centralelor nucleare. Ceva de genul unui sângeros război civil, în care aveau interes economic și militar toate țările din jur. Acesta durează de mai bine de douăzeci de ani și nu pare că s-ar termina vreodată.

       Zdruncinăturile erau atât de puternice încât mă mișcau neîncetat în față și în spate cu așa tărie încât centura de siguranță îmi strângea stomacul lăsându-mă fără respirație și lovindu-mă cu capul de scaunul din față. Am simțit cum avionul era îndreptat în jos spre pământ, începând să descendeze în spirală. Zgomotul era infernal, ca și cum mii de motoare funcționau la putere maximă în același timp. Chiar înainte de a atinge pământul, pilotul a făcut un ultim avertisment: urma să încerce o aterizare forțată într-o poiană. Ultimul lucru la care m-am gândit era că o să murit cu toții în urma prăbușirii. Apoi, СКАЧАТЬ